Există o distanță între ce spunem că simțim și ce facem cu adevărat.
Ceva ce ignorăm în fiecare zi — până când cineva ne-o arată. Uneori printr-un vers dintr-o poezie.
Spui că iubești adevărul, dar te mângâie mai mult o minciună frumoasă. Spui că iubești timpul, dar cauți mereu moduri să-l faci să treacă mai repede. Spui că iubești liniștea, dar dai drumul la muzică atunci când rămâi singur. Spui că iubești schimbarea, dar te agăți mereu de aceleași obiceiuri vechi. Spui că iubești amintirile, dar le ștergi din telefon când încep să doară. De asta îmi este frică... când îmi spui că mă iubești. — Veratux
Spunem atât de multe lucruri despre iubire
Spunem că iubim adevărul — dar când adevărul doare, alegem minciuna frumoasă. Nu pentru că suntem slabi. Ci pentru că unele adevăruri sunt prea grele de dus singur, și o minciună blândă seamănă uneori cu o îmbrățișare.
Spunem că iubim liniștea — dar când rămânem singuri cu ea, dăm drumul la muzică. Pentru că liniștea adevărată nu e tăcere. E tot ce n-am spus, tot ce n-am rezolvat, tot ce ne așteaptă în întuneric când nu mai avem unde fugi.
Spunem că iubim amintirile — dar le ștergem din telefon când încep să doară. Pentru că există amintiri care nu sunt cadouri. Sunt răni cu față zâmbitoare. Și uneori singura supraviețuire e să apeși delete și să respiri.
Spunem că iubim schimbarea — dar ne întoarcem mereu la aceleași obiceiuri, la aceleași cuvinte, la aceleași greșeli. Pentru că necunoscutul sperie mai tare decât o durere familiară. Și familiaritatea, oricât de otrăvită, are un miros de acasă.
Și totuși, spunem că iubim
Spunem „te iubesc” — și în momentul acela, e adevărat. Cu tot ce suntem, cu tot ce avem, e adevărat.
Dar a doua zi acționăm de parcă nu am fi spus-o niciodată.
Nu din răutate. Nu din indiferență. Ci pentru că iubirea e un lucru pe care îl simțim în valuri — și noi trăim în zile lungi, obositoare, în care uităm să ridicăm privirea.
„De asta îmi este frică… când îmi spui că mă iubești.”
— Veratux
Acest vers mă oprește de fiecare dată. Nu pentru că e frumos — deși e. Ci pentru că spune exact ce nu îndrăznim să spunem cu glas tare.
Frica pe care nu o numim
Nu îți e frică că el nu te iubește.
Îți e frică că și iubirea lui e contradictorie — ca a ta, ca a tuturor. Că și el spune una și face alta. Că și el are distanța aceea mică între cuvinte și fapte, în care se pot pierde lucruri importante. În care te poți pierde tu.
Îți e frică pentru că știi — din propria ta experiență — cât de ușor poți iubi pe cineva și totuși să îl rănești. Fără să vrei. Fără să realizezi. Pur și simplu pentru că ești om și oamenii sunt complicați și iubirea nu vine cu instrucțiuni.
Și atunci când el îți spune „te iubesc” — simți căldura. Dar simți și întrebarea care nu dispare: oare asta înseamnă că va rămâne? Oare asta înseamnă că nu va uita? Oare asta e suficient?
Ce facem cu toată această contradicție
Poate că nu există un răspuns curat.
Poate că iubirea nu a fost niciodată despre a fi consistent și perfect și fără fisuri. Poate că iubirea a fost mereu despre a te întoarce — după ce ai fugit. A spune adevărul — după ce ai ales minciuna. A rămâne — deși ai vrea să pleci.
Nu pentru că ești obligat. Ci pentru că persoana de lângă tine merită efortul acela mic, zilnic, de a traversa distanța dintre ce simți și ce faci.
Iubirea nu e absența contradicțiilor.
E alegerea de a rămâne — cu ale tale și cu ale lui. În fiecare zi.
Dacă te-ai regăsit în aceste rânduri
Dacă ai citit și ai simțit că cineva a pus în cuvinte ceva ce trăiești de mult — atunci poate că ai nevoie de mai mult decât un articol.
Am scris despre iubirea contradictorie, despre frica de atașament, despre tot ce simțim dar nu știm cum să spunem, în toate cele 4 volume de poezie Veratux.
Nu ca să îți dau răspunsuri. Ci ca să știi că nu ești singurul care simte ce simți tu.